Antonimul iubirii nu e ura.
Daca iubirea poarta sufletul pe culmi nevisate, descoperindu-i dimensiuni si pulsuri tainice ale vietii, ura il coboara in vai in care zambetul isi pierde limpezirea, ochii se incetoseaza, iar fruntea timpului capata cute adanci.
Daca iubirea isi aseaza pe portativul vietii clipele de extaz astfel incat coloanele timpului vibreaza la auzul simfoniei create, ura la randul ei isi scrie cu penita sangerie propria opera, pe care, nu putini, o traiesc intens.
Antonimul iubirii e indiferenta.
Si ce daca picurii de durere se scurg din ochii tristi de alaturi? Si ce daca uneori, in mijloc de primavara, in loc de flori de zarzar plutesc in aer franturi de inimi? Si ce daca doruri vechi stau pe borduri de timp, cu aripile frante? Ce-i pasa indiferentei ca pe-alocuri zac cersetori la portile vietii cu refrene de: “a fost candva…” sau “mi-e dor si doare”?
Daca e frig, iubirea isi plimba degetele pe clape si se face cald in suflet. Si pana si la focul urii se poate gasi caldura. Insa in imperiul indiferentei totul este de clestar si reflexii stravezii. Nu-i pasa ei ca la portile iernii bate in fiecare an primavara, sau ca soarele inlatura gingas urmele de innorare de pe fruntea zilelor ploioase, lasandu-le limpezi, transparente. Nu-i pasa de zambetul chiuit al copilasului ce ia viata cu asalt incercand primii lui pasi, nu stie ce forma are dorul indragostitilor certati cu nisipul clepsidrei ce nu vrea sa lase timpul sa se scurga mai repede, spre-a se reintalni; indiferenta nu simte cu sufletul caderea cascadei si nici nu isi sprijina fruntea de inserare dorind nemarginirea.
Indiferenta e un vecin singuratic pe care nu- l convingi nicidecum sa participe la o partida de sah in parc, cu ceilalti. E acel incruntat care nu-ti zice multumesc cand ii oferi locul in autobuz. E un an fara anotimpuri si o pictura fara culoare. E ucigasul frumosului si al artei.
Adevaratul antonim al iubirii e indiferenta.
-reeb-
